bandcamp

Se afișează postările cu eticheta angoasa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta angoasa. Afișați toate postările

2.12.18

Ambiguu catehism

2004
M-am întâlnit în metrou cu un zeu:
„Ce faci, mă? Tot trist?”
„Mda, mă chinui şi eu, frate! Mă chinui, frate! Frate...”
A zis zeul:
„Ceea ce faci, pentru tine faci şi ce-i făcut nu se dezleagă.
Fericit este cel care ştie de cu seară ce va face a doua zi căci…
ca de un fir de păianjen îi atârnă inima
şi năvalnic îi mai bate-n piept
când în echilibru pluteşte şi-n…
juru-i mii de muşte roiesc.
Tu plângi aşteptând să te bălăceşti iar
în prima apă din lacul din ţara Amintirilor dulci…
Plânge-ţi de milă mlădiţă nobilă,
că nu-ţi vezi moştenirea de fum…”
I-am răspuns slab, dar înciudat:
„Mă socoţi vinovat că mă consum?
Beau prea mult? Pierd timp?
Sunt vinovat că nu am împuşcat timpul în cap?
Că-mi distrug cu temeinicie visele?
Că plâng şi râd când ar trebui să dorm?
Că am nimerit în grădina desfătărilor pe uşa din dos?
Că nu găsesc rostul…?,
Că nu mai cred în mine şi-n tine…?
Nu cred în tine?
Nu cred în tine.
Că m-am depărtat de mine,
că m-am depărtat de mine?
La mare depărtare de mine…?”
Şi cu suflarea mea pâlpâitoare în mâinile sale de lapte scăldate,
Mi-a răspuns un zeu…, acelaşi zeu:
„Ăăă! Uite cum e… Mă grăbesc acum… Cobor la prima…
Te sun eu zilele astea… Ai grijă de tine… Pa!”

25.11.18

Încet gerunziul



2005
Sunt numai eu în mine…
Câtă singurătate şi…
câtă linişte!
Mă îndrăgostesc de mine încet, 
irevocabil...
şi frunze de vis îmi gâdilă tălpile.
Acum e pentru totdeauna...
Acum deci aselenizează mereu conştiinţa.
Mă uit la tine... curgere...
cam ca Iisus plângându-şi căinţa.
Şi cumpăna de greu îşi bâlbâie fiinţa
la fel de lent cum ni se cerne voinţa.
Dorm în nori de sfinte granule...
Voi nu mai sunteţi decât eu.
Cad cai zdrobiţi de sfântul eu şi
nori îmi cântă din galbene surle.
Murim cu toţii
învăţând încet, încet, să renunţăm.

29.10.12

Oportunităţi ratate

Ziua de azi a venit mai devreme,
a intrat şi a trântit uşa
să se asigure că ne trezeşte pe toţi.
Avea în mână o umbrelă stricată şi sacoşa
cu care mergeam noi, uneori, la cules de bureţi
în pădure, pe coasta dealului mai sus de sat.
Ziua s-a încruntat, a salutat cu jumătate de gură
şi noi, cu ochii mijiţi, am răspuns "Bună dimineaţa!" prelung,
cum îi răspundeam unui profesor exigent
la şcoală când nu ne învăţasem lecţia.
Căci nu ne-am invăţat lecţia nici pentru azi şi-am fi vrut totuşi
să ştim măcar să zâmbim, să muncim, să sperăm...
Şi ziua asta nu părea să aibă răbdare cu noi...
Afişa un surâs bine strâns între buze în timp ce cu degetul
îndepărta un chiştoc de pe scaunul pe care se-aşezase.
Pe noi ne durea capul şi priveam năuci
unul la altul, neştiind ce să credem nici
cum să procedăm cu acest musafir inopinat,
care sigur va pleca în câteva ore pentru totdeauna
şi ne va lasa în beznă, trişti şi neconsolaţi
că nici acum nu am dat dovadă de ospitalitate,
responsabilitate, colocvialitate,
personalitate, perspicacitate...
şi-am fost porci, nu oameni...,
deşi nu mai îmi amintesc să fi spus vreunul aseară
vreo necuviinţă prietenei noastre Circe,
cât timp, muţi şi tâmpi, ne uitam toţi la lună
şi ne rodeam unghiile.

18.9.12

Mărturie ultimă


Prin secunde adie miasme
de hoituri
de mult pângărite
de viermi.
Dorinţele se scurg afară
din vene
spre ţarini sterpe,
căci iarba şi-a pierdut verdele
şi se hrăneşte acum
cu preconcepţii.
Zâmbetul tău, dragă,
prea mult deochiat,
devine o formă geometrică
aducând cu o coasă.

Mâna demiurgului,
ah, doamne,
ninsă de raze, a prins rădăcini
pe un nor.
Şi apa,
ca mai veac, se preface
în nepăsare.
Până la măduvă,
până la măduvă,
prin piele şi seu,
prin carne şi os,
tropăie copitele vântului,
peste dalbii profeţi...
până când evidenţa devine
tot mai greu
de zdruncinat...,
până când aici nu rămâne
decât ceaţa de mac.

29.8.12

Peisaj exponenţial


Cercul din jur devine...
devine mai strâmt.
Ochii coboară în văi
de fluvii stoarse-n
fierbinte nisip.
Gândul mocneşte
pe  granitul topit.
Cuvintele se pierd în
nenumite delte
pline de nenumiţi peşti,
nenumite cârlige şi nenumit fum.
Spumegă timpanele...
Eternitatea erupe
agale mai încolo pe un deal,
acum, aievea, pentru totdeaunea...
Sufletele se prefac in scrum.
Dinţi cariaţi muşcă din nenumit
precum adam, atunci,
la început
din coasta de lut.
Liniştea de pe urmă
dă târcoale unui
muşuroi de furnici.

14.9.11

Exortaţie defulată asezonată cu un baros în moalele capului

Poţi şi tu!
Trebuie să vrei monstruos!
Doar eşti om ca toţi oamenii!
Ai dorinţa de fier,
braţul ferm de cremene şi
rădăcinile înfipte în
oceanul de sentimente!
Eşti viu şi
ar fi păcat de la dumnezeu să
începi să plângi tocmai acum
în toiul serbării
organizate în onoarea
conceptului de... identitate,
răposat de pe vremea lui
moş Noe!
...
Alţii cum reuşesc?

[concluzie]
Mai curge prin venele mele
o fărâmă de lut primordial,
o fărâmă din adam de la început;
şi mi-e teamă că îl voi scuipa
în faţa voastră, dragilor,
într-un ultim act abreactiv!

25.8.11

Chronologii desuete

„E timpul să întreci munţii în statornicie!
E vremea să strângi în pumn toţi
gândăceii din poeziile de demult!
E timpul să înţelegi şi tu,
pentru bunul dumnezeu,
pe ce lume trăieşti!”
Aşa-mi vorbea fratele de fum
încercând să îşi aducă aminte
cine este, unde şi-a uitat ceasul şi
numele oraşului în care avem cinstea să
vagabondăm în clipele astea
care s-au încăpăţânat
să nu mai treacă.

*

S-a împlântat pumnalul străinului în spatele meu,
frate de fum!
Mai ţii tu minte când maica imponderabilă
ne legăna în pântecul ei de căprioară?
Acum mă mănâncă lutul din care-s plămădit,
şi străinul ăsta negru
îşi tot înfige pumnalul de stăruinţă în
carnea ieşită din sudalma tatălui nostru!
................................................
Frate de fum să plutim de aici,
mă sperie toate umorile astea apoase!