Ambiguu catehism

2004

M-am întâlnit în metrou cu un zeu:
„Ce faci, mă? Tot trist?”
„Mda, mă chinui şi eu, frate! Mă chinui, frate! Frate...”
A zis zeul:
„Ceea ce faci, pentru tine faci şi ce-i făcut nu se dezleagă.
Fericit este cel care ştie de cu seară ce va face a doua zi căci…
ca de un fir de păianjen îi atârnă inima
şi năvalnic îi mai bate-n piept
când în echilibru pluteşte şi-n…
juru-i mii de muşte roiesc.
Tu plângi aşteptând să te bălăceşti iar
în prima apă din lacul din ţara Amintirilor dulci…
Plânge-ţi de milă mlădiţă nobilă,
că nu-ţi vezi moştenirea de fum…”
I-am răspuns slab, dar înciudat:
„Mă socoţi vinovat că mă consum?
Beau prea mult? Pierd timp?
Sunt vinovat că nu am împuşcat timpul în cap?
Că-mi distrug cu temeinicie visele?
Că plâng şi râd când ar trebui să dorm?
Că am nimerit în grădina desfătărilor pe uşa din dos?
Că nu găsesc rostul…?,
Că nu mai cred în mine şi-n tine…?
Nu cred în tine?
Nu cred în tine.
Că m-am depărtat de mine,
că m-am depărtat de mine?
La mare depărtare de mine…?”
Şi cu suflarea mea pâlpâitoare în mâinile sale de lapte scăldate,
Mi-a răspuns un zeu…, acelaşi zeu:
„Ăăă! Uite cum e… Mă grăbesc acum… Cobor la prima…
Te sun eu zilele astea… Ai grijă de tine… Pa!”

Brusc

Pe lângă mine...

trec în pas cadenţat 

secundele

precum un batalion de soldaţi germani în drum 

spre front.

Se opreşte una şi-mi cere o ţigară...

„M-am lăsat de fumat în ultimul război” 

mă scuz la repezeală

şi vocea-mi răsună în cap

ca un chinval.

Secundele râd, sau latră, nu-mi mai e clar...

Pe lângă mine...

trec în pas cadenţat, în marş cadenţat...,

în an, în pizda mă-sii de an, 

în van... 

Tropăitul lor se transformă în ţiuit,

din ce în ce mai cumplit,

din ce în ce...

Trecut şi viitor, 

două hecatombe ale ordinii...

Prezentul, 

iluzia unei nebunii amânate.

Peisaj exponenţial

Cercul din jur devine...
devine mai strâmt.
Ochii coboară în văi
de fluvii stoarse-n
fierbinte nisip.
Gândul mocneşte
pe  granitul topit.
Cuvintele se pierd în
nenumite delte
pline de nenumiţi peşti,
nenumite cârlige şi nenumit fum.
Spumegă timpanele...
Eternitatea erupe
agale mai încolo pe un deal,
acum, aievea, pentru totdeaunea...
Sufletele se prefac in scrum.
Dinţi cariaţi muşcă din nenumit
precum adam, atunci,
la început
din coasta de lut.
Liniştea de pe urmă
dă târcoale unui
muşuroi de furnici.

Căderea

Mătăhăind, am călcat peste stratul cu
flori dumnezeiesc de frumoase din grădina raiului şi
am atins cu mâna mea murdară de sânge, cu
degetul meu cu unghia roasă
zidul tribunalului ceresc.
Paznic era sfântul şi
eu fiind beat de iubire, beat de viaţă şi nemurire,
l-am întrebat mai mult în glumă
'Unde-i bă tata? Zi-mi boule, nu mai lua mina aia gravă
de boşorog în vizită la domul invalizilor!' şi
nu mi-a zis; a închis numai ochii pentru un veac,
parcă dezgustat, şi mi-a dat două vise frumoase din
buzunarul lui larg, în ideea
s-o şterg mai repede de-acolo.
'Da' ce sunt eu, bă, cerşetor? Pişa-m-aş pe visele tale
de nimic şi n-aş avea parte de prostia voastră!'
Sfântul m-a ignorat cu un zâmbet şi
eu am adormit apoi pe aleea unei amintiri mai umbroase şi
când m-am trezit eram ud şi frigul mă durea în oase.
Mirosea în jur a pişat şi aveam senzaţia că trăiesc
multiplicat într-un film ieftin şi fără haz.

[compensaţie prospectivă]

Cu o coajă de iubire am zgâriat pe zidul tribunalului ceresc

'Viaţa e de căcat!'

Degetele-mi mustesc acum sânge;

picură greaţă din nori;

pe pământ lumina zămisleşte întuneric,

sub pământ neobosiţii îşi bat joc de ofrandele creştinilor…

În miez mă aşez pe mine…

Şi un ciob de speranţă care sfârtecă.