#világ

Peștii sunt forme
inferioare de viață...,
târfe pe față...
pentru că plutesc.
Pentru că plutesc
sper să mă înșel...
Pentru că plutesc
sper că te iubesc...,
sper că nu mă înșel.
Peștele nu respiră,
înoată non-stop,
simte un curent
inexistent...
Ce plutire-mpuțită!
Peștii mei dragi...
...dar luați de
mâncați
trupul și sângele meu!
Dar hai
purcei dragi
aiurea-n tramvai...
respirați apa
cape
un vid...
bogat în larve cu
venin și alte
substanțe psychoactive.
Luați viață
așa cum este...,
ca pe o glumă bună
a lui dumnezeu,
un joc copilăresc
cu sumă zero
undeva în miezul atomilor...,
punctul cu cea mai bună vedere
spre marginea
universului cunoscut.
E bine și-așa...
la margine de tine,
undeva între speranță 

deșănțată
și sinucidere pronunțată.
E vorba de artă
în vileagul vântului
niciodată...
E bine că te umectezi
uneori,
dragă femeie iubită!
Mă simt
deseori
ca un pește,
în bolul tău
undeva
într-un colț de casă.
Hrănește-mă și
schimbă-mi apa uneori!
Dă-mi aer, te rog,
și larve vii de ce vrei tu
să fiu!
Fute-mi filmul!
Altfel mi-l fut eu
cât e lumea și
vileagul...

Sindrom dez/îngropat

Ai obosit să fiu un proiectil
din primul război balcanic
găsit pe coclauri amorsat
dezgropat, neexplodat.
Am obosit să fiu un proiectil îngropat
din primul război balcanic încoace...
Mi-ar fi plăcut
sau... nu ştiu...
ţi-ar fi plăcut
să fi fost dezamorsat
prin al doilea război mondial,
spre sfârşit... prin 1945 parcă...
pe undeva pe lângă Nagasaki poate,
scuză-mi te rog accentul japonez neexersat.
Subatomic mă destram peste tine
Ai obosit să fiu nuclear.
Şi în marea mea dragoste,
în marea mea iubire de voi
mă voi fi dus să mă îngrop la loc
pe undeva pe lângă antica Messembria
în iarna lui 1912, în brazdă,
neexplodat, amorsat, nuclear zic,
prin coclauri de nisip bătuţi de valurile unei
mări prea reci să mai fie posibilă.
Şi de mă va găsi vreun golan,
pardon, vreun domn intelectual mai de la nord,
sau de unde o vrea topografia, bat-o vina,
Să îi fie de bine!

Ambiguu catehism

2004

M-am întâlnit în metrou cu un zeu:
„Ce faci, mă? Tot trist?”
„Mda, mă chinui şi eu, frate! Mă chinui, frate! Frate...”
A zis zeul:
„Ceea ce faci, pentru tine faci şi ce-i făcut nu se dezleagă.
Fericit este cel care ştie de cu seară ce va face a doua zi căci…
ca de un fir de păianjen îi atârnă inima
şi năvalnic îi mai bate-n piept
când în echilibru pluteşte şi-n…
juru-i mii de muşte roiesc.
Tu plângi aşteptând să te bălăceşti iar
în prima apă din lacul din ţara Amintirilor dulci…
Plânge-ţi de milă mlădiţă nobilă,
că nu-ţi vezi moştenirea de fum…”
I-am răspuns slab, dar înciudat:
„Mă socoţi vinovat că mă consum?
Beau prea mult? Pierd timp?
Sunt vinovat că nu am împuşcat timpul în cap?
Că-mi distrug cu temeinicie visele?
Că plâng şi râd când ar trebui să dorm?
Că am nimerit în grădina desfătărilor pe uşa din dos?
Că nu găsesc rostul…?,
Că nu mai cred în mine şi-n tine…?
Nu cred în tine?
Nu cred în tine.
Că m-am depărtat de mine,
că m-am depărtat de mine?
La mare depărtare de mine…?”
Şi cu suflarea mea pâlpâitoare în mâinile sale de lapte scăldate,
Mi-a răspuns un zeu…, acelaşi zeu:
„Ăăă! Uite cum e… Mă grăbesc acum… Cobor la prima…
Te sun eu zilele astea… Ai grijă de tine… Pa!”

Încet gerunziul

2005

Sunt numai eu în mine…

Câtă singurătate şi…

câtă linişte!

Mă îndrăgostesc de mine încet, 

irevocabil...

şi frunze de vis îmi gâdilă tălpile.

Acum e pentru totdeauna...

Acum deci aselenizează mereu conştiinţa.

Mă uit la tine... curgere...

cam ca Iisus plângându-şi căinţa.

Şi cumpăna de greu îşi bâlbâie fiinţa

la fel de lent cum ni se cerne voinţa.

Dorm în nori de sfinte granule...

Voi nu mai sunteţi decât eu.

Cad cai zdrobiţi de sfântul eu şi

nori îmi cântă din galbene surle.

Murim cu toţii

învăţând încet, încet, să renunţăm.

Babel

Păcatul nostru dintru început
e prostia.
Ne-a făcut Domnul din lut și zoaie,
ne-a plămădit cu voie,
iar noi fără nevoie
I-am uitat lumina și
aplecați cu fața la țărână
am spus nu...
Acum... din trudă și venin,
din zadar, beznă și chin
nu mai ieșim.
Iar și rar... mai oftează câte unul
dintre noi
după grădina Edenului.
Și ceilalți, toți deodată,
Îi sufocă glasul cu vorbe de ocară
și iute îl răstignesc
drept nebun ce este și va fi
pe crucea propriei prostii.

Diptic temperat

În acest oraş plin de beţivi,

când mai spune omul un „Trebuie!” şi-şi dă o palmă

în faţa oglinzii, de încurajare,

şaptezeci de „Las-o baltă!” se prăvălesc în ecou

din colţurile minţii lui, perfect rotunde...

şi ninsoarea de zădărnicie nu conteneşte

şi e frig ca-ntr-un iad

şi iarna asta e abia la început...

*

Zădărnicia cade lin peste sufletul omului

ca fulgii de zăpadă pe trotuarul pişat azi noapte de beţivi.

Cum încearcă omul să se acopere cu un gând,

vine îndoiala şi i-l face ţăndări,

să rămână gol în faţa necuprinsului geros.

Cum face un foc de speranţă, plouă cu deziluzii

şi totul se stinge. Şi e frig al dracului,

între aceşti patru pereţi.