Mesopotamia

În câmpia
Mesopotamiei,
Inanna Ishtar întrupată
în târfă
deșteaptă preoteasă
așteaptă barbar.
Îl privește în ochi, 

zice:

'Da. Sunt frumoasă!
...dar....costă!'
Eroul nostru o

privește oleacă
fără să tacă,

scoate din teacă 

sica
din coapsa lui
dreaptă în stânga 

pe coastă
tăind.
Stânga lui coastă 

în sânge

întinde...
Zeița în față

cu o coastă...,

ce proastă!,...

a zis în sine:
'În seara asta 

stai capră

în veacuri amin...
Făt Frumos,

sau ca să fiu contextuală...,
Ghilgameș...

trage-ți un preș...,

dormi pe el

în seara asta 

și basta!'
Ghilgameș calm
își uită coasta,

tace prelung

și-și trage rogojina

sub fund.
E cu gândul altundeva

departe....,

la copiii încă

nenăscuți

cum devin adulți

ascultând cuminți

povestea lui

și a lui Enkidu...,

la cum și ei 

vâna-vor lei...

în câmpia
Mesopotamiei.

#világ

Peștii sunt forme
inferioare de viață...,
târfe pe față...
pentru că plutesc.
Pentru că plutesc
sper să mă înșel...
Pentru că plutesc
sper că te iubesc...,
sper că nu mă înșel.
Peștele nu respiră,
înoată non-stop,
simte un curent
inexistent...
Ce plutire-mpuțită!
Peștii mei dragi...
...dar luați de
mâncați
trupul și sângele meu!
Dar hai
purcei dragi
aiurea-n tramvai...
respirați apa
cape
un vid...
bogat în larve cu
venin și alte
substanțe psychoactive.
Luați viață
așa cum este...,
ca pe o glumă bună
a lui dumnezeu,
un joc copilăresc
cu sumă zero
undeva în miezul atomilor...,
punctul cu cea mai bună vedere
spre marginea
universului cunoscut.
E bine și-așa...
la margine de tine,
undeva între speranță 

deșănțată
și sinucidere pronunțată.
E vorba de artă
în vileagul vântului
niciodată...
E bine că te umectezi
uneori,
dragă femeie iubită!
Mă simt
deseori
ca un pește,
în bolul tău
undeva
într-un colț de casă.
Hrănește-mă și
schimbă-mi apa uneori!
Dă-mi aer, te rog,
și larve vii de ce vrei tu
să fiu!
Fute-mi filmul!
Altfel mi-l fut eu
cât e lumea și
vileagul...

Simplissima

I

...sunete lucii și 

flori de gând,
nectar de lumină
cu locu-n pământ...
Tresar la zvonul
paşilor 

pe seară
caldele rânduri 

pe nori
de stele verzi 

speriind.

II

Slova-i uscată pe fila 

de fire mustind.
Cu pași ușori 

mă retrag spre cuib.
Coruri de stele-mi 

urează de bine.
Încă o seară singur 

cu mine...

2004

1 aprilie 2006

Lumini și umbre…

Mă risipesc în prezent 

și uit că urmează 

un mâine. 

Nu știu să mă păstrez. 

Obișnuiesc să spun că 

„Dumnezeu acolo sus 

va avea 

grijă de mine…”

...de persoana mea... 

Va avea oare el

Dumnezeu 

grijă de mine? 

Păi cum să aibă 

dacă nu-l las să fie, 

să existe, 

să insiste. 

Mă irosesc în prezent. 

De-asta toate relele… 

Și din nou cad între 

bine și rău. 

Trebuie un program. 

Pentru asta 

trebuie să renunți..., 

pentru asta 

trebuie să mori un pic 

ca să învii 

apoi, 

pentru asta 

trebuie sacrificiu, 

pentru asta 

trebuie credință, 

pentru asta 

trebuie un bine și un rău, 

pentru asta 

trebuie constanţă, 

pentru asta 

trebuie un program. 

Cercul se închide 

și eu 

nici măcar 

nu pot să mă pronunț 

dacă e real sau nu. 

Ethereal!

Și iar...

o luăm de la capăt! 

Trebuie un program,

un dram de șansă...,

un gram...

Glutonerie..., iluzie...

Ne e atât de bine... 

Mai c-am
smulge masca 

de pe față...,
adâncimea căderii să ni
se citească-n iris,

din surâs să ne picure
nectar,
ochii să ne arate
calea uitată...
peste cincizeci si trei 

de secunde...

aproximativ.
Dar vai...
Mai sunt ochi de
iubit,
mame de imaginat,
fantome încă virgine
și coruri de curve
de dezamăgit...

Am ieșit.

2012

La bătrânețe

Cam atunci când se coace timpul,
mă voi fi retras lângă o apă,
ca s-o ascult,
să învăț...
Cum de curge ea ca totul pe lumea asta,
Cum face valuri la suprafață
Iar în adânc e neclintită ca o piatră,
aşa... ca o femeie deșteaptă...,
Cum de reuşeşte să se insinueze,
ca lumina şi astfel
să îl imite pe Creator...
Cum de se ţine unită ca un cuib
de viespi...
Cum de hrănește vieți,
Cum de anină bieți...
Da... vreau să învăț de la apă
cum să stau drept în luntrea lui Charon,
Ce fel să mă port când îi dau bănuțul...
Și dacă apa mă va înțelepți,
voi strânge mâna luntrașului etern
şi zâmbind, voi sări din biata lui barcă...
Ca să fiu
pentru eternitate
curgere, pace, unitate, milă
şi câte şi mai câte mă va fi învățat
ea
în scurtul răgaz.

Phobos înlănțuit [dub]

Undeva în dezmărginire,
în versul dezgolit,
frunzele de sentiment se ofilesc
și cad în Lethe cea năvalnică;
vântul a împietrit
demult... de prea mult...
Greieri cu antene clăpăuge
tac și se uită
ca proștii unii la altii
în sublimă neînțelegere...
Undeva în dezmărginire,
un pește congelat
sfârâie ritualic
în cratiță
chemând viața înapoi;
toamna iese din vulva anului
cu un țipăt strident
de luptă de clasă
tulburând somnul
gospodinelor cu auzul fin,
trei etaje mai jos...

Phobos înlănțuit

Undeva în dezmărginirea rece a universului...
stă aşezat pe tronul său fiul omului
și se şterge la cur
cu o frunză de sentiment.
Greierii intergalactici nu cântă
în depărtare.
Nu adie
nici o boare de vânt
și
nici o boare de gând.
Mai jos cu trei etaje
fiica omului gătește un pește congelat.
Și uite-așa miroase toamna
a mici drame,
a vulvă fertilă,
a luptă de clasă
și
a somn.