#világ

Peștii sunt forme
inferioare de viață...,
târfe pe față...
pentru că plutesc.
Pentru că plutesc
sper să mă înșel...
Pentru că plutesc
sper că te iubesc...,
sper că nu mă înșel.
Peștele nu respiră,
înoată non-stop,
simte un curent
inexistent...
Ce plutire-mpuțită!
Peștii mei dragi...
...dar luați de
mâncați
trupul și sângele meu!
Dar hai
purcei dragi
aiurea-n tramvai...
respirați apa
cape
un vid...
bogat în larve cu
venin și alte
substanțe psychoactive.
Luați viață
așa cum este...,
ca pe o glumă bună
a lui dumnezeu,
un joc copilăresc
cu sumă zero
undeva în miezul atomilor...,
punctul cu cea mai bună vedere
spre marginea
universului cunoscut.
E bine și-așa...
la margine de tine,
undeva între speranță 

deșănțată
și sinucidere pronunțată.
E vorba de artă
în vileagul vântului
niciodată...
E bine că te umectezi
uneori,
dragă femeie iubită!
Mă simt
deseori
ca un pește,
în bolul tău
undeva
într-un colț de casă.
Hrănește-mă și
schimbă-mi apa uneori!
Dă-mi aer, te rog,
și larve vii de ce vrei tu
să fiu!
Fute-mi filmul!
Altfel mi-l fut eu
cât e lumea și
vileagul...

Regim diurn

Ziua a început la fel 

ca de obicei.
O avalanșă de vise erotice, 

imagini de coșmar, 

cataclisme interminabile, 

figuri hâde 

venite de 

nu știu unde...,

din van...

s-a prăvălit peste ochii mei. 

M-am trezit...

și cu toate astea 

senzația aceea 

insuportabilă 

de stare precară, 

iremediabilă, 

nu a murit 

odată cu somnul.
E dimineață, 

foarte dimineață… 

Lumea încă adormită 

oferă ochiului 

o priveliște granulată,

gratuită, 

un amestec de lumină 

și întuneric, 

de lapte și noroi. 

Simt în nări 

mirosul puturos al nopții 

căzute peste trupul meu.

Of..., pare-mi-se..., Ulise!..

...mai demult nu era așa…

05.12.2004