Quand on pense aux séquelles...

De când frica nu mai păzește 

pepenii firii,
poeții au uitat crâșmele boeme

și s-au înhămat la plug 

în locul preaînstrofatelor 

vite nebune.
Blânzii burghezi caută înfrigurați 

găuri de șobolan vacante 

iar popii, Doamneee!

își ard sutanele și 
zămislesc copii,

ei popii...

De când frica nu mai păzește 

pepenii firii,
peste toată lumea asta mică 

anină nori negri
de spaimă la modul

Skrik psihic

La muncă vis-à-vis

de Munch...

cel psihotic.
Și stă să plouă.

În gând...

1 aprilie 2006

Lumini și umbre…

Mă risipesc în prezent 

și uit că urmează 

un mâine. 

Nu știu să mă păstrez. 

Obișnuiesc să spun că 

„Dumnezeu acolo sus 

va avea 

grijă de mine…”

...de persoana mea... 

Va avea oare el

Dumnezeu 

grijă de mine? 

Păi cum să aibă 

dacă nu-l las să fie, 

să existe, 

să insiste. 

Mă irosesc în prezent. 

De-asta toate relele… 

Și din nou cad între 

bine și rău. 

Trebuie un program. 

Pentru asta 

trebuie să renunți..., 

pentru asta 

trebuie să mori un pic 

ca să învii 

apoi, 

pentru asta 

trebuie sacrificiu, 

pentru asta 

trebuie credință, 

pentru asta 

trebuie un bine și un rău, 

pentru asta 

trebuie constanţă, 

pentru asta 

trebuie un program. 

Cercul se închide 

și eu 

nici măcar 

nu pot să mă pronunț 

dacă e real sau nu. 

Ethereal!

Și iar...

o luăm de la capăt! 

Trebuie un program,

un dram de șansă...,

un gram...

Singur Eu

Mă pomenesc într-o dimineață

cu Buddha

la o cafea...

Avea în mână o desagă

și părea grea.

Îl întreb un pic mirat

”Ce faci cu ea?”

Zice...

”Am îndesat-o cu probleme,

griji, chin și durere

și o duc la râu,

să o arunc în el.

Vrei să mă ajuți Tu?

...că e grea.”

I-am întors-o

ușor precipitat:

”Nu, frate! Eu îmi văd

de treaba mea...

Nu insista degeaba!

Cară-ți singur povara.

E mai bine așa!”