Sindrom dez/îngropat

Ai obosit să fiu un proiectil
din primul război balcanic
găsit pe coclauri amorsat
dezgropat, neexplodat.
Am obosit să fiu un proiectil îngropat
din primul război balcanic încoace...
Mi-ar fi plăcut
sau... nu ştiu...
ţi-ar fi plăcut
să fi fost dezamorsat
prin al doilea război mondial,
spre sfârşit... prin 1945 parcă...
pe undeva pe lângă Nagasaki poate,
scuză-mi te rog accentul japonez neexersat.
Subatomic mă destram peste tine
Ai obosit să fiu nuclear.
Şi în marea mea dragoste,
în marea mea iubire de voi
mă voi fi dus să mă îngrop la loc
pe undeva pe lângă antica Messembria
în iarna lui 1912, în brazdă,
neexplodat, amorsat, nuclear zic,
prin coclauri de nisip bătuţi de valurile unei
mări prea reci să mai fie posibilă.
Şi de mă va găsi vreun golan,
pardon, vreun domn intelectual mai de la nord,
sau de unde o vrea topografia, bat-o vina,
Să îi fie de bine!

Ambiguu catehism

2004

M-am întâlnit în metrou cu un zeu:
„Ce faci, mă? Tot trist?”
„Mda, mă chinui şi eu, frate! Mă chinui, frate! Frate...”
A zis zeul:
„Ceea ce faci, pentru tine faci şi ce-i făcut nu se dezleagă.
Fericit este cel care ştie de cu seară ce va face a doua zi căci…
ca de un fir de păianjen îi atârnă inima
şi năvalnic îi mai bate-n piept
când în echilibru pluteşte şi-n…
juru-i mii de muşte roiesc.
Tu plângi aşteptând să te bălăceşti iar
în prima apă din lacul din ţara Amintirilor dulci…
Plânge-ţi de milă mlădiţă nobilă,
că nu-ţi vezi moştenirea de fum…”
I-am răspuns slab, dar înciudat:
„Mă socoţi vinovat că mă consum?
Beau prea mult? Pierd timp?
Sunt vinovat că nu am împuşcat timpul în cap?
Că-mi distrug cu temeinicie visele?
Că plâng şi râd când ar trebui să dorm?
Că am nimerit în grădina desfătărilor pe uşa din dos?
Că nu găsesc rostul…?,
Că nu mai cred în mine şi-n tine…?
Nu cred în tine?
Nu cred în tine.
Că m-am depărtat de mine,
că m-am depărtat de mine?
La mare depărtare de mine…?”
Şi cu suflarea mea pâlpâitoare în mâinile sale de lapte scăldate,
Mi-a răspuns un zeu…, acelaşi zeu:
„Ăăă! Uite cum e… Mă grăbesc acum… Cobor la prima…
Te sun eu zilele astea… Ai grijă de tine… Pa!”

Încet gerunziul

2005

Sunt numai eu în mine…

Câtă singurătate şi…

câtă linişte!

Mă îndrăgostesc de mine încet, 

irevocabil...

şi frunze de vis îmi gâdilă tălpile.

Acum e pentru totdeauna...

Acum deci aselenizează mereu conştiinţa.

Mă uit la tine... curgere...

cam ca Iisus plângându-şi căinţa.

Şi cumpăna de greu îşi bâlbâie fiinţa

la fel de lent cum ni se cerne voinţa.

Dorm în nori de sfinte granule...

Voi nu mai sunteţi decât eu.

Cad cai zdrobiţi de sfântul eu şi

nori îmi cântă din galbene surle.

Murim cu toţii

învăţând încet, încet, să renunţăm.