Deschis

Am început să cred 

că mor lent din clipa 

în care am uitat 

ce sper.
Am uitat 

ce sper 

în clipa-n

care n-am 

mai crezut în mine.
Încercând să dobor 

limite 

constant 

am depășit

granița mea.

M-am convins 

măcar 

c-am atins-o. 

Cumva...

Din acel moment 

totul s-a estompat.
Mica piesă

lipsă 

din angrenaj 

numită nădejde 

a reușit să blocheze 

tot.
De aici vin lacrimile. 

Mă uit în oglindă și plâng.
Mă uit în ochii fiului meu 

plângând.
Mă uit în jur 

în general 

și plâng.
Și pare că totul e sortit 

pieirii, uitării, zădărniciei 

fără de margini...
Devenirea devine agasantă, 

obositoare măcar, 

plictisitoare 

la modul exasperant.
Vibrarea e un pas spre neființă. 

Agitația e gratuită.
Pasivitatea e o invitație la moarte.
Moartea sperie. 

Moartea mă sperie. 

Nu o cunosc.
Necunoscutul sperie de fapt.
Mă sperie 

deci... 

ziua de mâine, 

secunda de peste o clipă.
Ce-o fi, o fi!

24.02.2019